Menu

Blog

Pandemia – Un demon al autocunoașterii….

Mi-a fost greu să încep acest text. Habar nu aveam pe ce drum din subiectul acesta  primejdios să o iau, deoarece toate păreau că se termină într-o prăpastie. Mă luam după ce ziceau toți, uitasem să fiu atentă la ceea ce fac. Oamenii nu spun întotdeauna ceea ce gândesc și faptul că m-am luat după ceea ce spuneau m-a indus în eroare.

Carantina a fost grea. Fără îndoială. Sunt de acord cu mare parte din ceea ce spune lumea despre ea. Despre faptul că nu eram pregătiți pentru așa ceva. Despre cum ne-a scăzut tuturor moralul. Despre toate lucrurile pe care le-am făcut ca să ne revenim. Singura piesă care mi se pare nelalocul ei este „motivul” pentru care carantina ne-a lovit atât de tare. Pentru unii, motivul este că au fost izolați de prieteni, rude și colegi; pentru alții, că nu au mai putut să facă plimbări și să mai iasă din casă, iar alții susțin că motivul ar fi faptul că  „au  fost blocați cu familia”. Multe persoane au afirmat chiar că nu le-a afectat deloc această carantină. Toate aceste lucruri mi se par scuze. Scuze care par să ascundă ce s-a întâmplat cu adevărat. Fie că o fac conștient, fie că o fac inconștient… nu contează, rezultatul este același.

Nu eram pregătiți să petrecem atât de mult timp cu lucrurile simple din viața noastră. Acesta – zic eu-  este motivul pentru care carantina ne-a afectat atât de mult.

Toată viața ni se spune să ne pregătim pentru inevitabil și să nu fim speriați sau luați prin surprindere de necunoscut. Ne este indus în creier că, atunci când ceva nou și neobișnuit se întâmplă, noi nu ar trebui să ne speriem. Vedem peste tot acest tip de gândire. În cărți, în filme și, mai ales, în istorie. Ceea ce nu ni se spune niciodată este să ne concentrăm pe lucrurile de zi cu zi. Și nu mă refer la clișeul ,,Trăiește clipa!”. Ar fi de preferat să fim atenți la lucrurile mici. Rutina noastră de dimineață, procesul de alegere a hainelor, micul-dejun sau felul în care putem să deschidem ușa, chiar și cu ochii închiși. Lucrurile care ne fac cine suntem și pe care nu le observăm.

Ce-a făcut carantina? Ne-a forțat să stăm noi cu noi, zi după zi, noapte după noapte și să examinăm fiecare aspect al vieții noastre. Felul în care arată patul nostru de dimineață, biroul care este tot timpul dezordonat, carnețelul de notițe de care am promis că o să ne ținem, dar care acum adună praf. Am fost obligați să ne uităm la noi înșine și să ne judecăm după propriile standarde. Ne-am curățat camera, deoarece am decis că suntem prea dezordonați, am început să desenăm pereții, deoarece am decis că încăperile nu sunt destul de colorate și ne-am mutat lucrurile de colo-colo, deoarece am decis că nimic nu mai arată bine. Ne-am preocupat și ne-am supărat pe aceste mici detalii pe lângă care treceam zilnic, dar, care nu au avut nicio valoare până când nu am fost obligați să ne uităm mai atent la ele, un timp îndelungat.

Cu siguranță, imperfecțiunile din jurul nostru sunt ușor de reglat. Nu necesită prea mare efort din partea noastră, cu toate că presupun un consum mare de energie. Odată ce am terminat cu studiatul preșului de la intrare, schimbatul, udatul și dezmierdatul fiecărei plante din casă și reorganizarea bibliotecii, nu ne mai rămâne nimic de făcut, iar atenția ni se îndreaptă spre propria persoană.

Nopțile devin mai lungi și zilele mai scurte. Somnul ne părăsește și, brusc, totul devine mai supărător. Începem să ne observăm defectele și ne închidem în noi. Ne uităm la ce se uită alții și începem să ne displacem propria imagine. Ne gândim la trecut, prezent și viitor și ne înfuriem, plângem și ni se face frică, toate în același timp. Din păcate, toate acestea nu se termină la fel de repede precum ștergerea prafului. În acest pas trebuie să urcăm munți de regrete, să sărim peste văi de disperare și să înotăm prin râurile de lacrimi ale celor pe care i-am rănit mai demult. Trebuie să trecem prin toate acestea ca să ne ,,curățăm”. Este un drum lung și greu și, chiar dacă am trece de prima parte, ce am descoperi mai târziu ne-ar dezechilibra. Așa că ne oprim. Punem pauză și jurăm că nu o să mai cădem în acea gaură de vierme niciodată.

Începem să ne gândim la toate lucrurile care ne fac pe noi cine suntem azi și mulțumim. Mulțumim tuturor și, pentru prima dată în luni de zile, suntem cât de cât în regulă cu noi înșine. Iar atunci când cineva întreabă cum a fost carantina pentru noi, găsim scuze ca nu cumva să ajungem iar unde am fost înainte. Un teren alunecos care îți poate fugi de sub picioare.

În concluzie, dacă această carantină ne-a dovedit un lucru, este că: nu cunoaștem familiarul, dar străinul da.

Articol scris de Bianca De Lazzero, elevă clasa a VIII-a… cu un impuls de început de la Sara Nistor, elevă în clasa a VIII-a.