Menu

Blog

La Aletheea, martie e luna iubirii!

E șase dimineața. Un grup mare pornește în alergare spre munte. Îmi place să alerg. Îmi place și băiatul acela subțirel. Ce-ar fi să mă iau după el? De fapt, să alerg pe lângă el…
Deocamdată nu m-a băgat nimeni în seamă. Sunt cu toții oameni foarte ocupați: unii cu alergatul, alții cu organizatul, alții cu filmatul!
Aud că aceștia din urmă sunt de la mai multe televiziuni. Oh, nu, nu-mi doresc să devin vedetă! Eu îmi doresc o viață tihnită, alături de cineva care să mă iubească.

Dar să revin la băiatul subțirel. Cineva îl strigă „Adrian”. Îmi place. Un nume frumos care se potrivește cu un băiat bun. Știu sigur că e un băiat bun. De aceea îl voi urma pe munte. Nu mă sperie că aleargă în frunte.

O să mă țin după el. Sper să mă observe. Până acum n-am avut noroc: unii m-au ocolit, alții m-au lovit.
Alerg lângă Adrian care se uită la mine surprins. Probabil că nu îi vine să creadă că țin încă pasul cu el pe un traseu atât de dificil și de lung.
Alergăm în continuare. S-a lăsat ceața. Era un singur om în fața noastră, dar acum nu-l mai vedem. Adrian se oprește. Arată dezorientat. Strigă: „Radu”. Pare să fie vorba de cel dinaintea noastră. Nicio problemă. Îi pot lua urma. Țâșnesc în alergare și în câteva minute găsesc poteca și pe Radu, care încetinise puțin. L-am chemat imediat pe Adrian. El mă aude și vine prin ceața care începe să se destrame. Îl văd clar. Are un zâmbet larg pe față. Cu ochii sclipitori, se apleacă și mă îmbrățișează: „Bravo, fetițo! Ești o campioană. Iar noi doi se pare că facem echipă bună.”
Nu cred că am simțit vreodată atâta bucurie în apropierea cuiva. Și atâta nădejde!

Ne-am oprit la punctul de control. Adrian a făcut o pauză de dragul meu ca să îmi dea să beau apă. Nu știu de unde a aflat că mi-e și foame. Cu recunoștință, am înfulecat un baton cu cașcaval și am pornit din nou. Parcă era mai greu acum. Îl auzeam pe Adrian suflând greu. A început să plouă mărunt. Pentru mine nu e grav. Am o blăniță adecvată, de cățelușă călită la munte. Dar cum va fi oare pentru Adrian?

Iuțim pasul prin ploaia măruntă. Eu alunec puțin. Adrian mă ia în brațe cu îngrijorare: „Îmi doream o medalie. Dar nu mai contează acum. Vreau să ajungem amândoi zdraveni la final”. Înțeleg, mă smulg din brațele lui și o iau la goană ca să înțeleagă și el că nimic nu e pierdut, că putem merge mai departe. Mă cațăr pe un bolovan și îi strig, pe limba mea, că îi mulțumesc, că îl iubesc.
Alergăm unul lângă celălalt spre curcubeul apărut pe cer. Ne apropiem de linia de sosire.
Lume multă aplaudă. Adrian se oprește chiar acolo sub semnul de SOSIRE. Așa se face că eu trec prima. Adrian mă urmează și mă îmbrățișează.

– Ea este Ultra, mă prezintă Adrian mulțimii, în fața microfoanelor reporterilor. Medalia i se cuvine ei. Doar a ajuns înaintea mea! Ne-am încurajat unul pe altul ca să ajungem până aici. Ea m-a readus pe traseu atunci când m-am rătăcit.
– Înțeleg că nu v-ați cunoscut până acum, zice un reporter. E o cățelușă de pripas, din câte aflu…
– Nu mai e! O cheamă Ultra, face parte din familia mea!

(Text scris de Ligia Sarivan, după o întâmplare adevărată)

Cu această întîmplare în suflet, în luna martie deschidem seria dovezilor de iubire în comunitatea Aletheea.