Menu

Blog

Despre evaluare şi autogoluri în educaţie

În anii `70 ai secolului trecut, copil fiind, locuiam cu părinţii la poarta unei fabrici de mobilă, într-un cartier construit pentru muncitorii fabricii la începutul anilor `60. Blocurile şi câteva construcţii tip baracă se aflau la marginea unui câmp, aproape de ieşirea unui oraş de provincie. Locuitorii cartierului, nu prea mulţi – câteva sute – copii, destui pentru de toate.

Una dintre preocupările copiilor era realizarea de fluiere din lemn de salcie, cu ajutorul unui cuţit. Cine avea un cuţit era deja o vedetă – vedeam acolo, zilnic, exerciţii de putere şi dominaţie asupra celorlalţi, curaj, îndemânare şi chiar solidaritate în acordarea primului ajutor atunci când vreun deget era scrijelit (adică, îl puneai să-şi lingă degetul şi îl băteai pe umăr). Evident, toate la un loc generau un amestec de admiraţie, respect, fascinaţie şi, câteodată, frică – de cuţit, de bătaie, de izgonire din grup – nu mai ştiu de ce ne era frică, dar aşa se exercita puterea. (Eu n-am avut niciodată cuţit de făcut fluier pentru că mi-era frică de mama să subtilizez aşa ceva din casă. Nici nu eram prea îndemânatic, tehnic vorbind, şi mi-aş fi ciopârţit degetele din primul minut. Şi iar mi-era frică de mama!) Realizarea unui fluier însemna să colindăm dealurile din jur după crengile potrivite. Ne adunam cam 5-10 copii, băieţi şi fete, cam între 7 şi 12 ani. Ca să faci un fluier (nu vă imaginaţi vreun produs sofisticat, care să concureze păsările) lua ceva timp. Ca să faci mai multe… vreo trei-patru ore. Oricum fluiere nu erau pentru toată lumea şi, câte erau la final, le plimbam din gură în gură şi suflam plini mândrie, la întoarcere, printre blocurile din cartier. Asta până ieşea vreum adult care era în schimbul 3 la fabrică (adică, lucra noaptea de la 11.00 la 7.00 dimineaţa şi ziua se odihnea) şi ne prezenta bogăţia limbii române în materie de ocară. Recapitulez: ţinta noastră finală era suflatul în fluier; produsul realizat era fluierul în sine; mijloacele folosite: cuţit, crengi de salcie; timpul de execuţie: 3-4 ore. Dar nu-i păsa nimănui de timp la vârsta aia!

La fel se realiza, altădată, şi un arc cu săgeţi. Scopul final era să tragi cu arcul în ceva sau în sus, cât mai departe. Dacă erai mai mic şi destul de neîndemânatic, întindeai arcul, îţi tremurau toate de emoţie şi trăgeai, iar săgeata aproape că te lovea peste genunchi. Aşa deveneai un nimeni pentru restul grupului! Resursele pentru producţia unui arc erau altele – lemn de corn pentru arc, trestie pentru săgeţi şi soc pentru vârful săgeţilor. În rest, bucuria era aceeaşi. Precum şi ruşinea că ai devenit un proscris la tras cu arcul! Te mai scoteai la fotbal cu două goluri! Sau cu două pase de gol, dar nu era acelaşi lucru.

Concluzie: În orice activitate umană, din copilărie şi până în zilele noastre, omul îşi fixează un scop, utilizează nişte mijloace şi metode de lucru, (le spunem resurse azi) şi desfăşoară un proces pentru realizarea unui produs. Cum vezi dacă ţi-ai atins scopul? Simplu: sufli în fluier, tragi cu arcul sau tragi la poartă. Adică, faci evaluare. Dacă îţi iese un sunet ascuţit, săgeata parcurge 7 – 10 metri sau dai gol, scopul a fost atins. Nu e nimic de negociat în evaluarea atingerii scopului final. Sigur, aveai dreptul să refaci până îţi ieşea măcar un scâncet din fluier. Sau cât erai cu degetele întregi şi cu ochii la locul lor. Sau până te striga de o sută de ori să vii în casă că e noapte şi, oricum, nu mai vezi poarta. Era, orice aţi spune, un proces natural de învăţare care presupunea: scop, activitate de învăţare (procesul descris mai sus), consolidare/exerciţiu şi în final, implacabil, evaluarea atingerii scopului.

Oare ce-o fi vrut să spună Ordinul MEN nr. 4249 din 13 mai 2020, care modifică Regulamentul de organizare și funcționare al unităților de învățământ preuniversitar (ROFUIP) în „Art 118¹, al. 8, lit. d – valorificarea activităţii on-line prin calificativ/notă se face cu acordul elevului sau părintelui/susţinătorului legal”? Se negociază procesul de evaluare în sine? Nivelul atingerii scopului învăţării de către un elev? Adică, dacă fluierul nu scoate niciun sunet, mai negociem că parcă se aude ceva… Cred că echipa din MEN tocmai a marcat un gol în propria poartă. Parcă prea multe goluri în dreptul echipei educaţiei! Şansa noastră e să-i cheme repede în casă. Că dacă mai continuăm aşa se face noapte. În noi! Mai avem puţin şi nici nu o să mai avem unde retrograda, sub noi, dacă te uiţi în jos, e Evul Mediu. Dacă nu punem repede de o Renaştere…

Articol scris de Mihai Stamatescu – director educațional Școala Gimnazială Aletheea