Menu

„Cred în puterea de regenerare a profesorilor din România” – Mihai Stamatescu

Mihai Stamatescu – Director ciclul gimnazial, Școala Privată Aletheea

 

Profesor de istorie, membru în Comisia Natională de Istorie și în grupul de lucru pentru programe de istorie din cadrul Ministerului Educației Naționale, formator pentru diverse instituţii furnizoare de formare profesională a cadrelor didactice și expert al Consiliul Naţional pentru Curriculum, implicat în mod constant în dezvoltarea de proiecte educaționale în parteneriat cu diverși actori sociali, autor al unor studii de didactica istoriei, de manuale și auxiliare didactice școlare. Este în prezent director pentru ciclul gimnazial al Școlii Private Aletheea. Pasionat de imaginația, creativitatea și capacitatea de inovație a copiilor, crede că educaţia care conferă flexibilitate și adaptabilitate reprezintă cheia viitorului. Crede în valori precum libertate, bine, frumos, adevăr atunci când este vorba de educația copiilor.

Lucrați în domeniul educației de mai bine de 30 de ani, atât în mediul de stat, cât și în cel privat. Care este diferența dintre cele două?

Indiferent care este tipul de curriculum pe care o şcoală privată îl practică (Montessori, Waldorf, curriculum britanic, curriculum românesc etc), aceasta îşi asumă o filosofie educaţională în care „starea de bine” a copiilor este esenţială, elevii sunt parteneri în propria lor educaţie (nu sunt consideraţi obiect sau subiect al educaţiei), părinţii – familia, în general – sunt partenerii adulţi ai educaţiei copiilor şi ai şcolii, iar libertatea de exprimare profesională a cadrelor didactice este încurajată şi susţinută permanent. Sigur, aceasta este perspectiva Şcolii Aletheea. Altfel, există nuanţe care conferă identitate fiecărei şcoli. Dacă o parte din elementele acestei filosofii educaţionale se regăsesc în învăţământul de stat, atunci nu sunt mari diferenţe.

Descrieți viziunea dumneavoastră personală în privința educației/învățării, pe ce principii se bazează?

Există o replică celebră în Filantropica: „Mâna întinsă care nu spune o poveste, nu primeşte pomană.” Parafrazând, eu spun că profesorul care intră în clasă şi nu spune o poveste, nu primeşte atenţie. Şi nici încredere, nici implicare din partea copiilor şi nici nu inspiră vreo emoţie constructivă. Dacă în faţa copiilor ai reuşit ca profesor, în primele cinci minute, să obţii jumătate din ce spuneam mai înainte, mai departe şcoala e o plăcere: pentru elevi şi pentru profesor, deopotrivă.

De ce credeți că sunt atît de importante abilități precum imaginația, creativitatea, inovația și de ce ar trebui să le dezvolte școala?

Viitorul este întotdeauna imprevizibil, surprinzător, neclar. Astăzi mai mult ca oricând, în condiţiile în care evoluţia şi viteza de dezvoltare a tehnologiei ne solicită adaptarea la roluri sociale noi, redefinirea unor concepte sau a relaţiilor, avem nevoie de o educaţie care să ne ofere permeabilitate la schimbarea de orice fel. În contextul întrebării despre creativitate, imaginaţie şi inovare, o digresiune: oraşele noastre îşi pot explica raţional, cu argumente istorice, originile şi aşezarea. Dacă sunt oraşe comerciale au ieşire la mare sau la altă apă navigabilă, altele sunt situate în mijlocul unor câmpuri fertile propice culturilor agricole, altele pe vârful unor dealuri, fiind uşor de apărat şi având un rol militar etc. Las Vegas e situat într-o zonă aridă, cu temperaturi foarte ridicate, nu are acces la resurse de apă, locul nu este potrivit pentru practicarea agriculturii şi nici n-a încercat nimeni vreodată să cucerească acest teritoriu deşertic. Las Vegas este un oraş care nu respectă nicio condiţie de existenţă a unei aşezări şi nicio regulă cunoscută. El este produsul imaginaţiei, al creativităţii şi al inovaţiei. Poate fi şcoala imaginată ca un Las Vegas?  De ce n-ar fi şcoala un loc în care copiii sunt fericiţi, se simt bine, vin cu entuziasm, sunt motivaţi, găsesc plăcere şi satisfacţie, îşi educă emoţiile şi îşi exersează sensibilitatea, au autonomie în luarea deciziilor, sunt încurajaţi să fie creativi, sunt optimişti şi privesc cu încredere înainte, îşi verifică şi asumă permanent un sistem de valori, visează, speră, înţeleg şi acceptă diversitatea din jurul lor, îşi trăiesc cu plăcere copilăria? Iar viaţa de elev e o bucurie: a cunoaşterii, a simţurilor, a inteligenţei, a mişcării, a succesului. Cred că este preferabilă o şcoală în care „gândesc, deci exist” coexistă cu „simt, deci exist”? Sigur, veţi spune că Las Vegas înseamnă şi eşec, tristeţe, frustrare, pierderea controlului, decizii iraţionale etc. Orientarea şcolii constant către soluţii creative şi produse ale imaginaţiei va creea, cu siguranţă, stări de spirit pozitive în orice situaţie.

În acest context, ce părere aveți despre concursurile și olimpiadele școlare?

Chiar dacă pare utopic ce spun, viaţa (nici când sunt în trafic, nici când caut un loc de muncă, nici când stau la rând ca să urc într-un mijloc de transport sau la ghişeu) nu e o competiţie, un concurs. După cum nu este nici un permanent exerciţiu academic. Nu pentru asta trebuie să ne pregătim la şcoală. Rezultatele şcolare (note, premii, clasamente, altele) nu sunt scopul şcolii şi al educaţiei. Sunt doar un indicator pentru părinţi şi pentru profesori în acţiunea de reglare a activităţii educaţionale desfăşurată la şcoală, în mediul familial şi în toate celelalte contexte sociale în care un copil evoluează. Cred că am răspuns la întrebare.

Învățământul este unul din cele mai dezbătute și contestate domenii din ultimii ani. Cum înțeleg profesorii, dar și părinții, lucrurile despre care vorbiți?

La Aletheea, eu fac parte dintr-o echipă – profesori, părinţi, elevi – ai cărei parteneri, într-o majoritate covârşitoare, se susţin reciproc în toate demersurilor educaţionale pe care le desfăşurăm. Profesorii au fost selectaţi „după chipul şi asemănarea” filosofiei educaţionale  susţinută de şcoală: profesori constructivişti, care inspiră, au umor, sunt preocupaţi de o învăţare motivantă, semnificativă şi care ştiu să spună poveşti. Familia, în calitate de partener al educaţiei promovată la şcoală, ar trebui să accepte că (şi citez dintr-o carte a lui Timothy Walker – Să predăm ca în Finlanda) „copiii nu sunt o activitate umană”, părintele nu trebuie să-şi propună să-şi „controleze” şi să-şi domine copilul, iar autoritatea părintelui asupra copilului său înseamnă simultan: comunicare permanentă (şi aceasta are ca rezultat cunoaşterea reciprocă şi, implicit, transmiterea de valori de către adult), decizie fermă şi respect faţă de opţiunile şi personalitatea acestuia. Măsura în care părinţii îşi dezvoltă aceste referinţe în comportamentul cotidian este un indiciu al succesului dezvoltării copilului. Şi dacă părinţii înţeleg faptul că ei nu sunt într-o competiţie care are ca subiect copiii, s-ar putea să apară comunităţile de învăţare în care şcoala şi familia se susţin reciproc în beneficiul copiilor. La Aletheea, îmi place să cred, cele mai multe dintre aceste lucruri se întâmplă. Avem, în acelaşi timp, răbdarea şi înţelegerea cuvenite faţă de diversitatea care ne înconjoară.

Organizați, împreună cu echipa de la Şcoala Aletheea, în luna mai, o conferință dedicată meseriei de profesor pentru viitor. Cu ce gând ați inițiat acest proiect?

Aceasta este a IV-a ediţie a conferinţelor Aletheea. Păstrăm tradiţia şi anul acesta şi ne adresăm profesorilor, ca în fiecare an, cu convingerea că trebuie să oferim elevilor noştri „o altfel de educaţie pentru o altfel de generaţie”. Aceasta este filosofia exerciţiului de imaginaţie despre educaţia pentru viitor în care încercăm să-i acomodăm pe participanţi. Concret, pornim de la premisa că scopurile educaţiei au fost, din neolitic şi până astăzi, pregătirea pentru roluri sociale şi transmiterea valorilor culturale/morale. Aceste constante nu pot fi puse în discuţie, dar ne putem întreba care sunt rolurile sociale şi valorile viitorului? Am formulat câteva antinomii care aşteaptă răspuns în cadrul celor 7 Ateliere Aletheea: ne propunem cantitate sau aprofundare în educaţie? livrare de informaţie/acumulare sau construcţie a cunoaşterii? oferim educaţie uniformă sau educaţie individualizată/personalizată? transdisciplinaritate sau educaţie care susţine cunoaşterea disciplinară? superpecializare şi tehnologie sau/şi dimensiune umană în educaţie? evaluare formativă sau evaluare bazată pe teste-grilă? Cuvinte-cheie din cadrul atelierelor: emoţie, joc, imaginaţie, simţuri, gândire critică, transdisciplinaritate, inspiraţie, competenţe hibride, anticipative, strategice.

De ce vă adresați profesorilor și nu părinților, mai degrabă?

Cred în puterea de regenerare, de resetare a profesorilor din România: morală şi profesională. Profesorii fac parte dintre actorii din societate care pot să refacă, ceea ce Fukuyama numeşte, „capitalul social” al societăţii. Româneşti, în cazul de faţă. Adică, acel set de valori informale care conferă oamenilor încredere unii în alţii şi care acţionează ca un lubrifiant ce face să funcţioneze mai eficient orice grup, organizaţie sau societatea în ansamblul său.

Dacă ați avea puterea să schimbați ceva în învățământul românesc la nivel național, ce anume ați schimba?

E uşor de dat sfaturi de pe margine. Mi se pare mai complicat să răspund la întrebarea cum mă pot schimba pe mine? Cheia e la oameni. Îmi place reflecţia aceea a lui Churchill care spunea că noi, oamenii, ne creem, ne modelăm instituţiile, după care instituţiile ne modelează pe noi.

 

Observator Cultural, interviu realizat de Oana Crăciun