Menu

Blog

Cum se comportă părintele care, fără să vrea, își condamnă copilul la eșec

În zilele noastre, pare să predomine un stil distrugător de a ne crește copiii. Din prea multă dorință de a forma viitori adulți de succes, părinții îi condamnă pe cei mici la eșec și la imposibilitatea de a deveni ei înșisi. Este părerea profesorului universitar Julie Lythcott-Haims, autoare de cărți dedicate parentajului și mamă de adolescenți cu care a făcut greșeala de a fi excesiv de protectoare la un moment dat.

Convingerea că un copil nu poate ajunge cineva în viață decât dacă părintele este protector și prevăzător la fiecare pas, controlând fiecare mic aspect din viața celui mic, îndrumându-l către anumite facultăți și cariere, conduce la așa-numita copilărie prefabricată.

Acești părinți elicopter, cum sunt denumiți în literatura de specialitate, nu doar că dictează fiecare pas făcut de copil, ci dezvoltă o obsesie nocivă pentru note bune, rezultate excepționale în domenii pe care ei le consideră relevante sau facultăți de prestigiu. Iată cum arată copilăria prefabricată, de ce este acest stil de parentaj greșit și cum se cresc, de fapt, copiii care vor ajunge să fie adulți de succes.

Copilăria prefabricată

Oricine poate să cadă în capcana de a deveni un părinte elicopter. Fundamental, intențiile sunt cele mai bune, însă în realitate apar următoarele atitudini și comportamente cu efecte negative asupra copilului și a formării sale:

  • facem o obsesie din a ne ține copiii în siguranță, hrăniți și hidratați;
  • ne asigurăm că merg la școala potrivită, în cea mai bună clasă, că iau cele mai mari note și că primesc cele mai multe laude și premii;
  • punem o presiune majoră pe rezultatele obținute de copil în direcții în care îl forțăm să performeze;
  • ne arătăm afecțiunea doar când copilul are realizări mărețe și suntem foarte duri și aspri atunci când greșește.

Copilul este nevoit să atingă un nivel de perfecțiune care nouă nu ni s-a pretins, dar pe care îl cerem aproape agresiv. Apoi, ca părinți, ajungem să ne certăm cu directorul școlii, cu profesorii și să ne purtăm ca secretara copilului sau ca asistentul personal.

Apoi ne petrecem tot timpul disponibil sufocând copiii, flatându-i, sugerându-le, ajutându-i, tocmindu-ne cu ei, sâcâindu-i, în funcție de situație, pentru a ne asigura că nu vor da greș și că „nu-și vor distruge viitorul”.

Copilul nu mai are timp liber de joacă, pentru că fiecare temă, fiecare test, fiecare activitate reprezintă un moment decisiv pentru viitorul pe care noi, ca părinți, ni-l imaginăm pentru el.

Îl scutim de a ajuta prin casă sau de a dormi suficient pentru a-și bifa sarcinile. Când se întoarce de la școală, copilul este întrebat imediat ce note a luat sau ce teme are de făcut. Astfel, copilul vede pe chipul părintelui că aprobarea lui și iubirea sa vin din notele de 10.

Când ajunge la liceu, copilul nu se întreabă „Oare ce mi-a plăcea să studiez” sau „Ce activitate mă pasionează?”, ci mai degrabă „Ce trebuie să fac pentru a intra la facultatea x sau y?”.

Când termină liceul, copiii sunt epuizați, consumați, îmbătrâniți prematur, dorindu-și ca adulții să le fi zis „Ce ai facut este suficient!”.

Și apoi sunt consumați de anxietate și depresie, întrebându-se „Oare vor merita toate acestea până la urmă?”, în timp ce părinții sunt mulțumiți că au de ce să se mândrească prietenilor și rudelor.

Dacă s-ar transpune în pielea copiilor lor, părinții elicopter s-ar vedea pe ei înșiși spunând „Copile, nu cred că poți realiza nimic fără mine”. Cu această protecție exagerată, îi privează pe copii de oportunitatea de a-și dezvolta capacitatea de a fi eficienți prin propriile forțe (auto-eficiența), o aptitudine fundamentală a psihicului, mai importantă decât stima de sine. Aceasta derivă din obținerea de rezultate prin propriile acțiuni.

0419Parenting

Dezvoltarea auto-eficienței

Dacă vrem să dezvoltăm auto-eficiența copiilor noștri, atunci trebuie să-i spriijin să gândească mai mult, să ia decizii proprii, să planifice, să greșească și să învețe din aceste erori, să se descurce, să încerce, să experimenteze viața ei înșiși.

Acest lucru nu înseamnă că toți copiii sunt motivați pur și simplu să se dezvolte singuri, fără să aibă nevoie de prezența și îndumarea părinților în viața lor. Pericolul intervine atunci când notele, punctajele și premiile devin scopul copilăriei, totul în perspectiva unei admiteri viitoare într-o facultate de prestigiu, fără ca alte aspecte să mai conteze.

Chiar dacă părinții excesiv de protectori își ajută copiii să dobândească câteva reușite pe termen scurt, toate acestea vin cu un cost prea mare pe termen lung în privința descoperirii de sine.

Părinții ar trebui să devină mult mai interesați de o copilărie care să pună bazele succesului lor construit pe dragoste, acceptare, libertate de exprimare și toleranță.

Copiii  părinților elicopter nu doar că sunt privați de șansa de a-și descoperi identitatea și propriul drum în viață, ci ajung adulți care la locul de muncă încă așteaptă să li se dea o listă de lucruri de făcut, fiind lipsiți de inițiativă, de instinctul de a veni cu propriile idei, de a anticipa nevoi.

Fericirea în viață vine din dragoste pentru oameni. În copilărie, trebuie să învățăm să iubim, prima oară pe noi înșine, apoi pe cei din jur. Iar acest deziderat este imposibil de atins fără iubirea necondiționată a părinților.

Când copilul vine de la școală, părintele trebuie să lase deoparte tehnologia și emailul de serviciu, să-l privească în ochi cu bucuria evidentă de a-l revedea și să-l întrebe „Cum a fost ziua ta?” sau  „Ce ți-a plăcut cel mai mult astăzi?”.

Copiii nu trebuie să meargă la școli prestigioase pentru a avea succes în viață. Numeroși oameni fericiți și performanți în carierele lor au mers la școli obișnuite, la facultăți de care n-a auzit nimeni, reușind să ajungă acolo unde și-au dorit.

Odată ce părinții renunță la orgoliu și la liste tiranice cu lucruri de făcut, copiii devin în sfârșit capabili să se dezvolte armonios, să înflorească, să-și perfecționeze aptitudinile și să ajungă, peste ani, adulții de succes la care aspiră părinții lor.

 „Sarcina mea nu este să-i fac să devină ce mi-aș fi dorit eu să devină, ci să-i susțin să își dezvolte propria identitate minunată”, concluzionează Julie Lythcott-Haims.

 Citește și:

Cum să vă faceți copilul să se simtă iubit, în funcție de vârstă

 

 

 

 

 


« Inapoi la blog